©2020 anamunteanu.ro

Caută
  • Ana

Matematica speranței

Am 30 de ani.

Am un fiu, Ari, care zilele viitoare urmează să împlinească 7 ani.

Acum 10 ani mă apropriam de finalul facultății.

Peste 10 ani fiul meu o să aibă 17 ani, vârstă la care nu o să poată vota încă, dar cu toate astea o vârsta când deciziile pe care o să le aibă de luat vor avea un mare impact asupra viitorului său.

Pâna atunci eu port responsabilitatea altor decizii importante care ne vizează pe amândoi.



M-am născut în 1989 și până acum am trăit cu o continuă speranță în suflet.



Când eram mică aveam senzația că România este o țară de eroi bravi - am crescut cu poveștile despre Decembrie '89, așa că în mintea mea nu exista decât o singură variantă: românii sunt un neam de luptători, curajoși și neînfricați, nu te poți pune cu noi.


Am trăit mereu cu speranța că: ”încă puțin și o să ne fie bine”. Anii treceau și îi vedeam pe părinții mei cum munceau zi și noapte, cu pasiune și drag, dar cu toate astea număram împreună cu ei zilele până la următorul salariu și ne planificam viața în jurul acestui eveniment - mereu îmi păstram speranța și-mi ziceam ”încă puțin și o să fie bine”. Am ajuns la facultate, unde încă din primele zile ni s-a spus că probabil prea puțini dintre noi ”vor prinde un loc în teatru”, așa că să ne gândim bine dacă vrem să fim actori, căci șansele să devenim muritori de foame sunt mari - mi-am zis: ”lasă, încă puțin și o să fie bine și în teatre”. Apoi tot mai mulți dintre noi au început să plece în alte țări - eu continuam să-mi spun: ”încă puțin și vor avea motive să se întoarcă acasă”.


Am dat Bucureștiul natal pe o Timișoară cochetă, verde, unde nu stăteam mai mult de 15 minute în trafic - mi-am zis ”hai că începe să arate ca-n occident, aici parcă se respiră mai bine”. A venit apoi un candidat care mi-a (mai) promis o Românie Normală, m-am dus cu Ari în brațe și l-am votat - plină de speranță și cu gândul: ”asta a fost, până aici am avut de tras, de acum o să fie tot mai bine, a meritat așteptarea”. Anii au trecut și am început să aștept și eu ziua aia când ”îmi intra banii”, am început să fiu tot mai speriată că nu-i voi putea oferii lui Ari viața pe care alți prieteni, plecați din țară, o oferă copiilor lor - dar speranța era tot acolo: ”lasă, o să fie bine, încă puțin și lucrurile o să ajungă pe făgașul normal”.


Timișoara a început să se umple de praf, de gunoaie, copacii au început să fie tăiați, traficul tot mai aglomerat - mi-am zis ”se poate și mai rău, ai venit din București, nu uita de ce ai ales Timișoara... e doar o etapă, sigur o să redevină o oază de normalitate”.



Au urmat apoi 5 ani în care speranța mea a tot scăzut, am obosit foarte tare, aproape că m-am dat bătută.

În fiecare dimineață în care mă trezeam fără speranță mi-era rușine de mine.


Îmi tot ziceam: ”Păi nu suntem noi un neam de luptători, cum naiba l-au dat jos pe Ceaușescu în '89 și Dragnea încă minte zeci de mii de oameni la mitinguri?”

Speranța și furia făceau casă bună în sufletul meu, zi de zi, iar eu habar n-aveam ce să fac cu ele. Să mă dau bătută? Să mai lupt puțin? Mă uitam sau citeam anchetele realizate de jurnaliștii independenți și plângeam cu sughițuri.


A venit un ianuarie friguros și o noapte în care am ieșit în stradă imediat după ce l-am culcat pe Ari - cu speranța că o să găsesc în Piața Victoriei măcar 50 de persoane. Dar surpriză, de data asta eram cu toții acolo (!!!) - am zâmbit și mi-am zis că trebuie să tragem cu dinții de data asta.

Apoi, într-o zi de vară am căut primul cort unde scria Fără penali în funcții publice - și mi-am zis: ”sper să se strângă toate semnăturile de care este nevoie, dacă iese asta suntem pe drumul cel bun.



Au trecut lunile și am primit un mesaj de la mama: ”sunt în Piață, la proteste, nu mă suna că n-o să te aud, e gălăgie.” Apoi a venit telefonul: ”au dat cu gaz în noi, nu înțeleg de ce, nu aveau niciun motiv”. Am rugat-o să plece repede acasă - dar mi-am zis ”asta a fost picătura care a umplut paharul, acum o să se schimbe tot.”


Apoi ne-au chemat la referendum, să răspundem la cea mai tâmpită întrebare pe care o puteau pune după 10 august. Premierul declara atunci că referendumul nu este împotriva „minorităţilor sexuale”, ci reprezintă doar un efect al unui demers cetăţenesc. GATA! - mama ei de speranță, mi-am zis: ”dacă ăsta trece eu îmi iau copilul și plec!”

Da, recunosc, nu mai aveam prea multă speranță - dar ce să vezi, eram în mașină când la radio au anunțat că referendumul nu a trecut.

”Asta e, cum naiba să nu speri în condițiile astea?” [Și hai să nu ne ascundem după degete, dacă nu era USR-ul pe poziții șansele să ne fure iar erau gigantice.]


Apoi au trecut lunile și ministrul educației care făcea experimente pe generația mea, era acum ministrul educației care vrea să facă experimente pe generația fiului meu - mi-am zis ”încă puțin și vom scăpa și de ea”.


Apoi au venit alegerile europarlamentare - ”e clar, ne revenim, uite în ce direcție faină merg lucrurile”.




Dacă în astea patru minute de când îmi citești gândurile nu te-ai prins, hai că o zic cu subiect și predicat: încă mai sper că o să fim cu toții fericiți în România. Fac asta din primii ani de viață, mi-a venit de multe ori să mă dau bătută, dar parcă de data asta lucrurile chiar se așează cum trebuie.


Câtă răbdare mai am?

Nu prea multă, fix pentru încă trei rânduri de alegeri.




Ați iești în stradă pentru ca justiția din România să nu fie batjocorită, ați zis că nu vreți penali în funcții publice, ați răsuflat ușurați când nu a trecut referendumul, ați trimis la Bruxelles oameni competenți - doar datorită vouă suntem pe drumul cel bun.


Încă puțin și o să putem să respirăm ușurați, încă puțin și o să putem începe să construim cu adevărat.

La 30 de ani de la Revoluție România merită să fie curățată și să fie condusă altfel, de niște mâini curate.


Pe lângă promisiunea că-mi mai păstrez puțin speranța, acum mi-am promis și că o să și fac absolut tot ce-mi stă în putință să ajut ca această schimbare chiar să aibă loc.


Nu cred că trebuie să vă conving să semnați pentru ca Dan Barna să poată intra în lupta unde-l așteaptă o tanti care ne-a adus la capătul răbdării și un domn înalt și impunător care a permis ca lucrurile să ajungă aici, deși noi l-am investit cu încrederea noastră.

Dar mă simt datoare să vă spun că de data asta semnăturile nu se mai strâng la fel de ușor ca la Fără penali, că oamenii sunt tot mai lipsiți de speranță și că nu mai avem mult timp să strângem minimum de semnături necesare.



Cu minuni în gând, Ana






115 afișare