©2020 anamunteanu.ro

Caută
  • Ana

Cu scaunul cu rotile prin Timișoara

Actualizată în: 20 Dec. 2019

Mi-am propus sa public acest articol doar dacă până vineri, 18.10, la ora 14:00 o să constat că întrebările mele nu au, în continuare, un răspuns.

Se împlinește o săptămână de când hotăram să organizez o conferință de presă, la Pasajul Jiul, lângă trecerea de pietoni unde își pierduse viața o femeie de 61 de ani, mama a patru copii.

Conferința de presă s-a transformat într-un moment de reculegere, iar o parte din presă a preluat-o ca fiind un protest.

Spuneam atunci că timișorenii trebuie să se simtă în siguranță ca participanți la trafic.


Aduceam în discuție decizii luate de Comisia Europeană, studii făcute de Organizația Mondială a Sănătăți, strategii și recomandări ale experților internaționali în siguranță rutieră.

Eram obosită, dar extrem de hotărâtă să nu las moartea unor oameni să treacă iar pe lângă noi, în timp ce prioritățile administrației continuă să fie dintre cele mai greșite.


A venit apoi ziua de luni când am început să străbat străzile orașului într-un scaun cu rotile, în încercarea de a arăta lumii cum arată orașul nostru pentru cea mai vulnerabilă categorie de participanți la trafic: persoanele cu dizabilități fizice, nevoite să se deplaseze în scaun cu rotile zi de zi.

În săptămâna asta... l-am văzut prea puțin pe Ari al meu.

“Mama trebuie să se ducă pe străzi să filmeze.”

“Mama trebuie să rămână trează până noaptea târziu ca să monteze filmulețele.”

“Mama trebuie să se trezească dis de dimineață să scrie texte.”

“Mama trebuie să se ducă să dea un interviu.”

“Mama, de ce faci toate astea?”

Bună întrebare.

Cred că totul a început din nevoia mea de a empatiza cu oamenii care trebuie folosească scaunul cu rotile zi de zi.

Adevărul este că sunt doi ani de zile de când de fiecare dată când încep discuțiile legate de borduri și de dimensiunea acestora mie îmi crapă obrazul de rușine că trebuie să le explic celor din administrație că bicicliștii au nevoie de borduri cat mai joase la trecerile de pietoni, iar pentru a-mi susține cauza trebuie să aduc în discuție mereu persoanele cu dizabilități și să le dau drept exemplu.

Am vrut ca pentru câteva zile să simt, să văd, să aud, să experimentez orașul așa cum o face o persoană cu dizabilități fizice.

Nu știam cu adevărat la ce mă înham și nu știam cu adevărat ce concluzii urmă să trag după doar trei zile.


Recunosc, mă așteptam ca cei din administrația locală să rezoneze cu experimentul meu, să-l urmărească și să-și tragă propriile concluzii.

Da, recunosc, îmi doream ca cei responsabili să fie trași la răspundere și sperăm ca: “ignoranță”, “indiferență” și “nepăsare” să nu fie cuvintele pe care să fiu nevoită să le folosesc pentru a descrie atitudinea lor.

Acum... nu mai vreau să petrec nici o secundă în scaunul cu rotile, pe străzile din Timișoara.

Acum mi-e clar că dacă nu am reușit încă să deschid ochii celor care ar putea să schimbe situația n-o voi face nici într-o mie de ani.


Vă sunt recunoscătoare vouă, celor care ați stat alături de mine în ultima săptămână și m-ați urmărit, m-ați încurajat, m-ați sprijinit și m-ați sfătuit.


Nu vreau să vă dezamăgesc sau cel puțin nu vreau să vă transmit din dezamăgirea mea.

Vă spun sincer că în aceste momente simt că am nevoie de o pauză, pentru că totul începe să se învârtă în jurul meu și încep să apară acuzații din cele mai ciudate, ignorându-se realitatea de pe străzi.


Am fost atât de încrezătoare că demersul acesta o să schimbe măcar o bucățică din realitatea urîtă a străzilor din Timișoara... dar vocile noastre sunt în continuare ignorate, iar asta mă face să mă iau cu mâinile de cap și să mă întreb dacă fix ăsta e orașul în care îmi doresc să-l cresc pe Ari.


Toleranță, încredere, susținere, comunitate, speranță, demnitate, incluziune, fericire, parteneriat, egalitate de șane, diversitate, valori.

Vreau ca băiatul meu să crească într-un oraș unde acestea nu sunt doar simple cuvinte ci sunt noțiuni asumate.


Nu vreau să fiu obligată să plec din țară din cauza unor oameni care de zeci de ani nu își fac treaba așa cum ar trebui.


Așadar dacă am publicat acest text înseamnă că m-am lovit de un nou zid.

Dar mă pricep la ziduri deja!

Fie mă cațăr și sar peste ele, fie chem buldozerele să le dărâme.

Până la urmă nu degeaba m-am născut în anul în care cădeau ziduri prin Europa.


Atâta timp cat voi avea pentru cine sau pentru ce să lupt și voi avea alături de mine voci care să-mi valideze demersurile, voi merge mai departe.


Vă mulțumesc pentru absolut fiecare mesaj scris sau verbal, pentru fiecare gând bun. Nici nu vă puteți imagina ce ecou fantastic au cuvintele în astfel de momente.

Fiecare dintre voi, cei care mi-ați transmis gândurile voastre, ați fost fix la fel ca fiecare dintre acei străini care m-au ajutat să mă descurc prin oraș, în scaun cu rotile, în această săptămână grea.

Vă mulțumesc! Urmărește experimentul aici: Ziua 1

Ziua 2

Ziua 3

202 afișare